Hristos a înviat!
Părinți, frați și surori întru Hristos, în această noapte vă voi vorbi despre învierea Domnului sub forma unei predici mănăstirești.
Pe drumul care leagă chiliile de mica bisericuță a Schitului Sfântului Simeon Noul Teolog, scăldat de primele raze ale răsăritului de soare, un stareț bătrân ieșea din Biserică, spre care se îndrepta unul dintre ucenicii lui. El îl salută zicându-i: Hristos a înviat! Imediat ucenicul îi răspunde: Adevărat a înviat! și îi sărută mâna.
După ce și-au dat îmbrățișarea sărutându-se pe umeri, de 3 ori, în numele Sfintei Treimi, starețul a zis din nou: Hristos a înviat! Ucenicul, în urma acestei a doua și neașteptate salutări (pentru că, de obicei, ea se spune numai o singură dată) i-a răspuns, pentru a doua oară: Adevărat a înviat!
Starețul i-a zis apoi: „Am auzit bine și prima dată, din buzele tale, salutarea pe care ne-o facem la Paști dar, copilul meu, încă nu o aud spusă în inima ta!”.
Ucenicul interpelat astfel i-a răspuns: „Părinte, eu cred, sunt ortodox, sunt monah în acest schit și mărturisesc cu tot sufletul, cu toată inima și cu tot cugetul meu (Lc. 10, 27) că Hristos a înviat”.
Starețul i-a răspuns: „Nu mă îndoiesc de credința ta în învierea lui Hristos, dar puțini sunt cei care, pe acest pământ, Îl simt pe Hristos, Cel înviat, în inima lor”.
Ucenicul: „Părinte, nu ardea în noi inima noastră, când cântam învierea Lui în această noapte?! Și această bucurie a învierii Sale, care ne-a umplut în această noapte dumnezeiască și care ne umple încă, este mai presus de fire. Această bucurie a învierii Domnului nu este o bucurie omenească ci este bucuria Duhului Sfânt, care mărturisește în noi faptul că Hristos a înviat”.
Starețul: „Tu însuți ai făcut deosebirea și recunoști această adevărată bucurie, care vine de la Duhul Sfânt, despre care Apostolul Pavel ne spune, că roadele sale sunt iubirea, pacea, bucuria, bunătatea, îndelunga răbdare, blândețea, adică toate cele pe care în această sfântă noapte noi toți le-am primit, împreună cu Învierea însăși. Dar chiar în Evanghelia de la Luca, pe care ai pomenit-o, ca să vorbești despre bucuria pe care ai trăit-o, Ucenicii, care simțeau această ardere în inima lor, nu L-au recunoscut imediat pe Hristos, Cel înviat, pentru că încă nu se împărtășiseră deplin de El.
Pentru că tocmai la frângerea Pâinii, când au făcut pomenirea Lui euharistică, atunci L-au recunoscut. Bucuria, dacă se poate spune astfel, se bucură de Învierea Sa, ea însoțește Învierea, ea dă mărturie despre realitatea Învierii Sale, ea poate chiar să reaprindă inima cu focul învierii Lui, dar ea nu este Însuși Hristos, Cel înviat.
Însă ea este una dintre roadele Sfântului Duh. Lacrimile curate de bucurie, pe care le varsă Sfintele femei, privind la mărturiile învierii Sale și la mormântul Său, care acum e gol, și apoi vestirea Îngerului, sunt dovezi ale învierii Sale, care acum izbucnesc din inima lor, pentru că sunt o harismă a Duhului Sfânt, așa cum ne învață Părintele nostru, Sfântul Simeon Noul Teolog. Dar ele nu sunt Învierea însăși.
Această bucurie purcede dintr-o mare sfințenie, dar există o sfințenie încă și mai mare. E vorba de aceeași deosebire, care există între ipostaza Sfântului Duh, Care Se pogoară sub formă de porumbel, în clipa botezării lui Hristos de către Sfântul Ioan Botezătorul, între Ioan Botezătorul, Care Îl cufundă în apă pe Iisus și Hristos Însuși, Care dăruiește Botezului adevărata lui semnificație, care e o realitate harismatică, pe care nu o avea în botezul simplu al lui Ioan.
Acest lucru îl face pe Apostolul Pavel să spună: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și-mbrăcat” (Gal. 3, 27).
Omul care e botezat primește, în mod sacramental, prin Duhul, înfierea, firea/ființa lui Hristos. El se îmbracă în Hristos și prin asta se încreștinează.
Una sunt semnele care însoțesc Botezul și alta este Botezul însuși și iarăși altul este cel botezat, adică aici fiind Hristos.
Aceeași taină avem și în cazul Învierii Lui”.
Ucenicul îl întrebă din nou pe Starețul său: „Poți să tâlcuiești mai mult, Părinte, pentru că nu înțeleg?”.
Starețul continuă: „E adevărat că am primit un har fără asemănare, un har nemeritat, din moment ce, fără a fi pregătit, fără a fi vrednic – dar cine poate fi? – am primit pe Hristos euharistic în mine, la începutul vieții mele ortodoxe (eu am fost botezat, dar părinții mei, fiind necredincioși, nu m-au dus la Biserică), pentru prima dată în noaptea Paștilor, pe Hristos euharistic, Care în această sfântă noapte, a Învierii Sale, m-a făcut să trăiesc prezența Sa ca înviat și astfel înviind într-o clipă, în viața Sa transfigurată, sufletul meu, care până atunci era mort din cauza păcatului.
Bineînțeles, după aceea am avut de parcurs un drum foarte lung pentru a retrăi, mulți ani mai târziu, în același fel unic și sublim, această realitate desăvârșită, între Hristos euharistic și taina învierii Sale, mai exact, pentru a-L trăi și a-L cunoaște ca înviat, primindu-L în sufletul meu și în trupul meu necurate ca Hristos euharistic.
În această primă noapte, în această sfântă noapte, în această noapte unică a învierii Sale, am gustat prezența Sa în lăuntrul inimii mele, îmbătat de bucuria Sa, de pacea și de iubirea Sa. Am trăit chiar de la începutul vieții mele ortodoxe experiența interiorizării lui Hristos, viața înviată a lui Hristos euharistic.
Trebuie să înțelegi, copilul meu, că nu era numai bucuria de a-L privi, așa cum cântăm la strană: „Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului, Domnului Iisus” (Prima cântare după Sinaxarul Învierii Domnului, glas al 2-lea, în ***Penticostar, ed. 1999 RO, p. 20), ci simțeam în acea clipă, în afara timpului căzut al acestei lumi, bucuria Sa, pacea Sa, iubirea Sa ca a Unui înviat, pe care o trăiam eu, nevrednicul, primindu-L ca Hristos euharistic, ca El să Se odihnească în mine, în casa sufletului meu și pentru ca și eu să mă odihnesc întru El ca Zaheu, vameșul, care fiind și el un păcătos învederat, l-a primit în casa sa lăuntrică.
Iisus, Cel înviat, îmi împărtășea mie, nevrednicului, bucuria Sa de a fi învins moartea păcatului, bucuria Sa de a mântui neamul omenesc, bucuria Sa de a învia pentru a ne dărui nouă, tuturor, să ne împărtășim de învierea Lui, bucuria Sa de a mă mântui.
Una este bucuria Îngerilor, care se veselesc, întru Duhul Sfânt, de învierea lui Hristos, deși ea își are izvorul în învierea Lui și alta este bucuria bucuriilor, aceea a lui Hristos Însuși, Cel înviat, pe care El ne-o împărtășește prin Trupul și Sângele Său.
Aceasta înseamnă, copilul meu, a trăi, în inima ta, învierea lui Hristos”.
Ucenicul îl întrebă: „Părinte, am înțeles cuvântul tău, dar mi se pare că această experiență duhovnicească cere o asceză, o pregătire și că nu o putem avea de la început, deși ea pare să fie o harismă, fără a avea un har aparte”.
Starețul îi zise atunci: „Deși, prima dată, am primit acest har fără o pregătire specială, apoi nu l-am mai trăit în mod desăvârșit, decât după un drum duhovnicesc îndelungat și plin de trudă. Vezi, eu mi-am început cunoașterea credinței ortodoxe prin împărtășirea cu Hristos, Cel înviat. Atunci nu mi-am dat seama de caracterul cu totul excepțional al acestei experiențe.
Dar n-am mai trăit, în afara acelei Învieri, în anii următori, o asemenea schimbare lăuntrică. De abia după 7 ani am întâlnit, în timpul unui pelerinaj, în munții Moldovei, un stareț care mi-a vorbit despre această experiență a prezenței lui Hristos, Cel euharistic, Cel înviat, în inima noastră, după ce ne împărtășim cu Prea Curatul Său Trup și Prea Sfântul Său Sânge.
Mai înainte am trăit această taină fără a înțelege ce mi s-a întâmplat. Și astăzi cred că a fost un mare har, acela de a cunoaște în viața mea, în trupul meu, această unitate euharistică de care vorbește Apostolul Pavel, referindu-se la suferințele lui Hristos. Domnul mi-a îngăduit să urmez apoi drumul „obișnuit”, pentru a primi, din nou, în anumite nopți pascale acest dar, căci întotdeauna acesta e un dar al lui Dumnezeu, adică bucuria Sa și pacea Sa mai presus de minte, în prezența Sa euharistică, ca Hristos înviat.
Eu am înțeles de aici, că la fel ca în cazul Sfântului Paisie Velicikovski, care a mărturisit cuiva, pe care îl învăța rugăciunea lui Iisus – căruia îi preda învățătura despre importanța și folosul rugăciunii lui Iisus – că și el a primit acest har, nu printr-un efort îndelungat și pe parcurs, ci în mod direct, printr-o harismă deosebită. Așa mărturisea el ucenicilor săi, care erau mai sporiți pe acest drum obișnuit al ascezei, adică tradițional, al rugăciunii lui Iisus, grija de a-i învăța această sfântă rugăciune pe cei aflați la început.
Trăirea învierii Sale implică, în experiența duhovnicească tradițională, faptul de a fi trăit, în prealabil, asemenea Lui, Patimile Sale, Sfintele Sale pătimiri, adică scuipările, lovirile, hulele, coroana de spini, batjocurile, biciuirea, răstignirea, îngroparea în mormânt și cele trei zile de tăcere. Cuvintele Apostolului Pavel: „îngropându-ne cu Hristos…vom învia împreună cu El” (Rom. 6, 3-5), reluate în imnele pascale ale Sfântului Ioan Damaschin, spun adevărul: „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai înviat” (***Penticostar, ed. cit., p. 16).
Ar fi putut scrie, la fel de bine: „Răstigniți împreună cu Hristos, înviem împreună cu El”, căci împărtășirea duminicală cu Trupul și Sângele lui Hristos ne face părtași nu numai învierii Sale, ci și tuturor Tainelor care au avut loc înainte și care se desăvârșesc în înviere. De altfel, este tocmai ceea ce Ioan Damaschin ne învață să cântăm în a doua parte a cântării de mai sus: „Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine: Însuți împreună mă preamărește, Mântuitorule, în Împărăția Ta” (Cf. Ibidem).
Aflăm aceste asemănări în viața tuturor Sfinților Bisericii și a tuturor Drepților săi. Observăm că bucuria învierii Lui urmează în toți aceia care trăiesc în ei înșiși pe Hristos, Cel înviat, adică urmează tulburării și pătimirii, agoniei Crucii și tăcerii, celei de trei zile, din mormânt.
Pentru Sfinți această participare, de bună voie, la suferințele lui Hristos este conștientă. Apostolul Pavel scria: „împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Hristos” (Col. 1, 24). Acest cuvânt pare scandalos, căci Patima lui Hristos este desăvârșită însă, în realitate, cuvântul se referă la locul pe care Hristos ni l-a lăsat, de bunăvoie, în Jertfa Sa unică și în intimitatea euharistică a Trupului Său.
Această comuniune prin Trupul Său, prin Trupul și Sângele Său, care nu se reduce la un singur aspect al Tainei (ca de exemplu: numai la Învierea Sa), ci se referă la totalitatea lucrurilor pe care le-a făcut Hristos pentru noi: Patima Sa, Sfintele Sale suferințe, adică scuipările, lovirile, hulele, coroana de spini, batjocurile, biciuirea, răstignirea, îngroparea în mormânt, cele trei zile de tăcere și învierea Sa.
„Împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Hristos” înseamnă acest loc, pe care Domnul ni l-a lăsat în Trupul Său, pentru ca împărtășindu-ne cu Sfintele Sale suferințe, într-o nespusă intimitate, să ne împărtășim, de asemenea și de învierea Sa, în bucuria Sa și în pacea Sa cea mai presus de minte.
Luând din puterea Lui, din bucuria Lui, din pacea Lui și din iubirea Lui, putem spune: Hristos a înviat!
preluat http://www.teologiepentruazi.ro/2010/04/06/predica-din-noaptea-invierii-domnului-a-ips-michel-laroche/
Filed under: Sarbatori
Blo GÂND 