„Îmi amintesc o întâmplare din viața Sfântului Ierarh Filaret al Moscovei.
Într-un sat era un preot bețiv, iar într-altul, toți sătenii se îmbătau — și preotului de acolo îi era peste puteri să mai rabde. Atunci, Filaret a gândit:
-«Am să-i pun împreună pe bețivul preot și pe satul bețiv, căci oricum nu mai pot face nimic pentru ei.»
Așa a și făcut. Preotul bețiv a venit în satul bețiv, s-a întors către enoriași și le-a spus:
«Iată cum stau lucrurile: -Vlădica s-a deznădăjduit și de voi, și de mine — suntem bețivi.
Dar eu, ca preot, sunt dator să săvârșesc Sfânta Liturghie în fiecare duminică și la fiecare sărbătoare, și la Liturghie să mă împărtășesc, chiar dacă sunt bețiv.
Așa că vă propun următorul lucru: veniți și împărtășiți-vă cu mine, împărtășiți-vă toți împreună, plângând pentru voi înșivă, pocăindu-vă înaintea lui Dumnezeu pentru nevrednicia noastră, dar crezând în mila Lui.»
Și ce s-a întâmplat?
Din viața Sfântului Filaret aflăm că, din uimire, din recunoștință și prin lucrarea Duhului Sfânt, prin Taină și prin atingerea directă a harului de sufletele lor, care s-au deschis către Dumnezeu, întregul sat a început să se schimbe: după o vreme, beția a dispărut.
Preotul s-a lăsat de băutură, iar sătenii au devenit treji.
Iată un exemplu. Ei nu au postit, nu au ținut aspru rânduiala, ci au venit la Dumnezeu — pentru că El a fost Singurul Care a știut să-i iubească așa cum erau, nevrednici.
Există o vorbă rusească: «Iubiți-ne negrișori, că albișori ne iubește oricine…»
Așa este și în viața duhovnicească…”
Mitropolitul Antonie de Suroj
